Tăcerea apăsa peste amândoi.

Ce aștepta prințul moștenitor de la mine? Am greșit din nou cu ceva?

— Dacă nu-ți place, nu  e nevoie să-l păstrezi.

Vocea lui Asgail era la fel de calmă ca întotdeauna, așa că am răspuns:

— Bine.

După o altă pauză, a vorbit din nou.

— Îți place sau nu? Spune clar.

Părea rănit.

Am răspuns sincer:

— Nu-mi displace…

— Dar nici nu-ți place?

A izbucnit el.

Rușinat, am repetat:

— Nu. N-am mai primit niciodată ceva de genul acesta. Îmi pare rău.

— De ce îți ceri scuze?

M-a întrerupt.

M-am simțit prins la colț.

— Am crezut că v-ați putea supăra.

A pufnit.

— De parcă un Omega fără valoare ca tine m-ar putea supăra.

— Îmi… pare rău.

Nu mai aveam ce să spun.

El a tăcut din nou, iar eu am așteptat.

În cele din urmă, a vorbit.

— Atunci nu e ceva ce îți dorești. Poți să-l dai altcuiva.

— Ăă… bine.

Era al lui de la început. Dacă dorea să-l ia înapoi sau să mi-l dea doar ca să-l ofer altcuiva, nu aveam nimic de spus.

Asgail m-a privit, apoi a oftat și, pe neașteptate, m-a cuprins în brațe.

— Nu-ți plac bijuteriile? Mă surprinde.

Nu știam ce să răspund.

Mi-a sărutat fruntea și a continuat:

— Aproape că nu mănânci și pari obosit, așa că l-am pregătit pentru tine. Spune-mi ce vrei.

Vorbea de parcă era gata să-mi îndeplinească orice dorință.

Dar eu nu-mi doream nimic.

— Nimic.

— Nimic deloc?

— Nimic. Chiar nimic.

Asgail a tăcut.

În noaptea aceea m-a ținut în brațe, dar nu a mers mai departe. M-a sărutat și m-a atins, mă mai ciupea din când în când cu dinții și ofta printre săruturi.

Eu am rămas liniștit, ca de obicei.

Au trecut nişte zile, iar vederea încețoșată a devenit parte din rutina mea.

Într-o după-amiază, Maysa s-a apropiat de mine, îngrijorată.

— Yohan, nu arăți bine. Nu mănânci cum se cuvine? S-a întâmplat ceva?

— Nu…

Am dat din cap în timp ce m-am oprit la infirmerie să-l iau pe Rikal.

— Mă simt bine. Mănânc.

— Dar…

Înainte să poată continua, infirmiera a intervenit.

— Ne facem toate griji pentru tine, Yohan. Prințesa Najima m-a rugat să-ți spun că ar vrea să luați masa împreună.

— Mulțumesc. Îi sunt mereu recunoscător Prințesei… și vouă tuturor.

M-am înclinat și m-am pregătit să plec cu Rikal, dar Maysa a vorbit din nou.

— De fapt, și Alteța Sa a întrebat de tine. E îngrijorat că te simți tot mai rău.

Am clipit spre silueta încețoșată a lui Maysa.

— Nu a spus prea multe, dar părea îngrijorat. I-am sugerat să te lase să te odihnești.

Abia atunci am înțeles de ce Asgail s-a oprit în ultimele seri.

M-a ținut aproape și m-a liniștit, dar nu a mers mai departe.

Am dormit mai bine așa, dar tot aveam sentimente amestecate.

— E nevoie să-și eliberze feromonii. Dacă merge în altă parte…

Maysa părea ruşinată.

— Nu. Din câte știu, doarme cu tine în fiecare noapte.

Era adevărat.

Ar fi putut alege pe oricine, și totuși m-a ales doar pe mine.

M-am simțit ciudat să vorbesc despre asta cu Maysa, dar ea a schimbat subiectul.

— Yohan, ar trebui să faci niște analize… măcar una de sânge.

— Nu, mulțumesc.

Am refuzat fără să ezit.

Amândouă erau surprinse, dar nu mi-a păsat.

— Vă mulțumesc că vă faceți griji… Sunt doar puțin obosit. Chiar mă simt bine.

M-am înclinat din nou și am plecat din infirmerie.

Nu m-au chemat înapoi.

Un vânt răcoros trecea prin coridor în timp ce mergeam spre laborator, iar singurul sunet era foșnetul frunzelor.

Dincolo de vederea mea încețoșată, îl simțeam acolo.

“Kamar.”

Un zâmbet slab mi-a apărut pe buze.

Poate că orbirea era o binecuvântare.

Așa îl puteam vedea oriunde.

“Yohan.”

Vocea lui ar fi rămas la fel de limpede.

M-am gândit că aș putea fi bine.

Și, într-un fel, chiar eram.

Câteva zile mai târziu, era chemat să iau prânzul cu prințul moștenitor.

Neliniștit că nu-l vedeam pe Rikal, am așteptat în camera mea până când Asgail s-a întors mai devreme.

În loc să se așeze, m-a ridicat direct în brațe și a spus:

— Ai stat prea mult închis între patru pereți. Hai să ieșim puțin la aer. O să-ți prindă bine.

Vorbea cu aceeași siguranță de neclintit.

— Bine.

M-a purtat pe coridor până la o siluetă uriașă.

Am încremenit, iar Asgail și-a strâns brațele în jurul meu.

— Nu-ți face griji. Nu ți se va întâmpla nimic.

M-am încruntat și am încercat să-mi focalizez privirea.

Era un cal negru, cu o coamă și coada întunecate ca noaptea, care lovea nerăbdător pământul alături de copite.

Asgail m-a ridicat pe șa, apoi s-a urcat în spatele meu.

— Alteța Voastră, să chemăm escorta? a întrebat Daiyv.

— Ne întoarcem repede. Rămâi aici.

Asgail a îndemnat calul, iar acesta a pornit la trap.

Deasupra capului meu, a poruncit:

— Ține-te de talia mea ca să nu cazi.

Am ascultat și am închis ochii când vântul a început să mă lovească în față.

Copitele calului răsunau puternic sub noi.

— …Ți-e frică? Nu te simți bine?

Vocea lui Asgail a acoperit zgomotul vântului.

Am dat din cap, lipit de pieptul lui.

El a tras de frâu.

Calul s-a oprit.

Am inspirat brusc.

— Ah!

Asgail m-a strâns tare în brațe.

— Ți-e chiar atât de frică?

Pentru prima dată, vocea lui a ezitat.

Am respirat greu și am șoptit:

— Îmi… pare rău.

— Nu-ți cere scuze.

Tonul lui a devenit dur, apoi s-a îmblânzit.

— Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru orice. Ai înțeles?

— Bine.

A atins ușor calul, iar acesta a pornit la pas.

Un vânt cald, diferit de aerul palatului, a trecut peste noi. Parcă aducea nisip cu el.

— Dacă mergem mai departe, ajungem în deșert.

M-am întors.

Asgail a arătat înainte.

— Când mergem la vânătoare cu șoimi, luăm drumul acesta. Ai dormit vreodată în deșert?

— Da. De multe ori.

— Data viitoare te iau și pe tine. Am mulți șoimi de vânătoare… și unul pentru tine.

Entuziasmul i se simțea în voce.

— Bine.

A tăcut.

Mi-am amintit cât de des conversațiile noastre se opreau așa.

Apoi m-a întrebat:

— De ce nu mai zâmbești în ultima vreme? Înainte…

Vocea i s-a stins.

L-am privit în liniște.

A continuat:

— Nu vrei nimic de la mine? Nici măcar un singur lucru?

S-a lăsat tăcerea.

M-am uitat la el și am răspuns încet:

— Îmi doresc doar să fiți fericit. Dacă sunteți fericit…

Am tăcut o clipă.

— Asta îmi este de ajuns.

Nu am mai spus nimic.

Vântul deșertului a continuat să bată.

Pe drumul de întoarcere, Asgail n-a mai vorbit.

Când palatul se apropia, a spus din spatele meu:

— După ce îmi termin îndatoririle din după-amiaza asta, mă întorc cât pot de repede.

Apoi a adăugat încet:

— Gândește-te la ceva ce îți dorești… ceva pentru tine.

Mi-a sărutat părul și și-a strâns brațele în jurul meu.

N-am avut niciun răspuns.

— Alteța Voastră.

O umbră s-a apropiat în fugă.

Era Daiyv, care a venit cu vestea unui vizitator.

Asgail m-a așezat jos, iar Daiyv a anunțat:

— Alteța Voastră, tocmai a venit un oaspete la palat și dorește să vă prezinte respectele sale.

Asgail și cu mine ne-am întors.

În apropiere stătea un bărbat înalt, cu pielea foarte deschisă.

Am clipit, nedumerit.

Apoi a vorbit.

— Alteța Voastră, a trecut mult timp.

Vocea aceea m-a determinat să tresar.

Bărbatul a zâmbit cald.

— Yohan, a trecut atât de mult. Ce mai faci?

— Steward!

Am strigat și, desprinzându-mă din mâna lui Asgail, am alergat direct în brațele deschise ale lui Steward.